Am împlinit acum trei zile 26 de ani, o vârstă care până nu demult mi s-a părut matusalemică. Pe la 12 ani cei care aveau de la 20 în sus mi se păreau „oameni mari”. Acum am ajuns eu „om mare” și mă confrunt cu ceva ce probabil este destul de familiar celor care au aceeași vârstă, și anume dilema: Acum chiar sunt adult? Pe bune?!

Anul trecut parcă nu am simțit atât de tare chestia asta, însă acum mi se pare că mă apropii de 30 cu o repeziciune care mă sperie sincer. La 30 ar trebui să am puse la punct absolut toate aspectele vieții mele: familie (un copil neapărat), carieră, bani și multe alte obiective, sau cel puțin așa credeam eu acum vreo 10 ani.

Am impresia că ceasul a început să ticăie, în defavoarea mea, iar asta nu-mi place deloc. Sunt conștientă că încă sunt foarte tânără și că am toată viața înainte, dar simt că unele lucruri ar trebui luate mai în serios.

Într-un fel încă mă simt copil, sau adolescentă cel puțin. Nu mi se pare că m-am schimbat prea mult în ultimii șase ani, însă pozele, amintirile și felul în care trăiesc și gândesc acum îmi arată că m-am schimbat complet.

Se spune că nu ne dăm seama cum trece timpul peste noi, iar asta e foarte adevărat. Terminăm liceul, iar apoi ne trezim absolvenți de masterat și așteptând cu nerăbdare răspunsul de la primul interviu pentru un job. Sau observăm pe Facebook cum foștii colegi de la școală se căsătoresc pe rând și au deja unul sau chiar doi copii. Toată admirația pentru ei, au dat dovadă de curaj, au înfruntat viața de tineri, deoarece mi se pare că nu există responsabilitate mai mare decât cea a unui părinte.

Asemenea responsabilități mi se par un pic prea mari pentru mine în momentul de față. Chiar dacă sunt perfect de acord că nu e normal să stai pe banii părinților la vârsta asta sau să nu lucrezi, totuși parcă nu aș lua viața în piept cu tot ce presupune ea.

Să revenim la tema articolului, care am dorit să fie un fel de „bucketlist”, o serie de dorințe, planuri, vise, pe care ori le-am amânat de mult timp, ori pur și simplu le-am ignorat, dar acum a venit momentul în care doresc să le acord toată atenția cuvenită. Să începem cu sănătatea…

Dacă până nu demult mi se părea un clișeu treaba cu „sănătatea e mai bună decât toate”, acum a devenit motto-ul după care mă ghidez zilnic. Îmi doresc să am mult mai multă grijă de sănătatea mea, pentru ca peste 20-30 de ani să pot culege roadele disciplinei mele de acum. Nu se poate trăi fără sport. Adică se poate, dar nu e indicat. Deloc! Ești obosit și n-ai chef de sport, nu faci, apoi ești și mai obosit. E un cerc vicios pe care-l cunosc foarte bine și de care vreau să scap. După cum am povestit în acest articol nu prea mai am voie nici să alerg nici să fac aerobic, însă am început să urc pănâ la etajul șapte pe scări de câteva ori pe zi, să mă plimb tot mai mult și să fac exerciții acasă pe saltea, pe minge și cu gantere ușoare. Scuze se vor găsi mereu, totul e să le ignor. Știu că-i greu, însă efortul merită! Plus că vine vara și nu e tocmai fain să ne ascundem sub haine lungi și largi :).

Singurul meu viciu e ciocolata. Nu sunt nici fană fast-food, n-am fost niciodată, însă aș putea trăi doar cu ciocolată. Ca norocul că am atâta voință încât să mă mai abțin. Ceea ce vreau este să o înlocuiesc cu mai multe fructe, pentru că aici am încă probleme. În rest mănânc destul de sănătos și mă bucur că reușesc să nu cedez în fața sutelor de tentații culinare. Am și un motiv serios pentru asta, despre care puteți citi aici.

Vreau să nu mai pun la suflet tot ce spun alții despre mine. Sunt încă destul de sensibilă deși m-am mai „călit” în ultimii ani. Nu voi putea niciodată să fiu pe placul tuturor, iar asta e ok. La urma urmei e plictisitor să primești numai laude, simți că nu mai ai pentru ce să lupți. Îmi promit să ignor răutatea gratuită, fie că vine din partea străinilor, fie din partea cunoscuților. Dacă ai răutate gratuită de dat, poți s-o faci cadou altcuiva, eu n-am nevoie.

Îmi doresc să aflu povestea unui om înainte să-l judec, asta e valabil și pentru cei cu răutatea gratuită. De multe ori oamenii agresivi în vorbe sau pur și simplu răutăcioși trăiesc propriile drame de care noi nu avem habar. Cu toate că asta nu e o scuză ca să-ți verși frustrarea pe alții, măcar atenuează puțin consecințele.

Vreau să am mai mult curaj. Curaj să-mi exprim părerile, să încerc ceva nou, să mă implic în diverse proiecte, să spun în față ce am de spus fără să-mi „editez” textul în cap de 100 de ori, să conduc mai mult (îmi place să conduc și mă descurc destul de bine, însă regret că o fac prea rar) și să am încredere că totul va fi bine.

Iubesc animalele și mi-aș dori să fac ceva pentru ele, să le ajut. Pe motănelul meu l-am salvat de pe străzi și chiar dacă nu-mi pot face grădină zoologică și să le iau pe toate acasă, vreau să fac ceva pentru animalele neajutorate. O dorință mai veche pe care am tot amânat-o.

Vreau să mă culc mai devreme și să mă trezesc mai devreme. Dacă e ceva ce urăsc foarte tare acela e trezitul devreme. Cu chiu cu vai am reușit să mă obișnuiesc cu trezitul la 8, 8:30, însă sunt atât de drăguță și amabilă la primele ore ale zilei precum Grinch. Așa că trebuie să iau măsuri. Nu mai documentare, filme sau citit până la 1 dimineața, ci somn de la 11!

Apropo de citit, vreau să citesc măcar o carte pe lună, în cel mai rău caz la două luni. Ador să citesc, am vreo cinci cărți începute, una mai interesantă ca alta, și pe nici una nu-s în stare s-o termin. Puțină disciplină autoimpusă și se rezolvă.

Vreau să călătoresc mai mult. Cu trenul, cu busul, pe jos, cu rucsacu-n spate, oricum, dar să călătoresc. Anul trecut am fost mai des prin gări decât la supermarket (așa-i când ai relație la distanță și mai locuiești și-n Cluj), dar acum, când toate s-au așezat și m-am mutat înapoi în orașul natal, nu prea am mai plecat. Am vizitat multe țări când eram în liceu, dar visul meu, ca și al multor alte milioane de oameni, este să ajung la Paris. Îmi doresc asta de când aveam vreo 7 ani, dar nu am ajuns până acum în Franța decât la Strasbourg. De asemenea, sper să-mi revin cât mai repede cu problemele la coloană pentru a putea urca din nou pe munte, în România de data asta, cu iubitul meu. Măcar o data pe lună vreau să plec undeva în weekend, cu cortul sau la vilă, nu contează. Lumea asta e prea mare, prea frumoasă și interesantă încât mi se pare foarte grav să te limitezi la microuniversul orașului tău. Excursiile sunt singura investiție pentru care mi-am făcut mereu economii. De când mă știu. Prefer de 1000 de ori să investesc în experiențe decât în lucruri materiale.

Una din cele mai importante dorințe este să renunț la obsesia pentru control, care e foarte obositoare și neproductivă. Mi s-a demonstrat de atâtea ori că degeaba te dai tu peste cap, faci tumbe, nu dormi, te agiți, stresezi pe toată lumea, că viața are cursul ei și tot cum vrea ea va fi. Iar cum vrea ea poate nu coincide cu ce vrei tu. Teoria o știu bine, practica mă omoară. Cel mai bine e să faci tot ce depinde de tine pentru ca acel lucru (oricare ar fi el, un proiect, o întâlnire, un examen, orice) să iasă bine, iar apoi te detașezi de rezultat. Dacă faci asta sunt șanse mari să fie ok, în plus, dacă renunți la control nici nu te lovește atât de tare suferința dezamăgirii.

Cam acestea ar fi cele mai importante lucruri pe care mi le doresc în acest nou sfert de secol, care, la fel ca Anul Nou, consider că e ocazia perfectă pentru un nou început, un moment prielnic pentru a reflecta la ce mă face cu adevărat fericită. Pentru că viața e prea scurtă ca să-ți permiți nefericirea.