Sunt convinsă că mulți dintre voi v-ați întors de la Paris cu amintiri de neuitat și că totul a fost bine și frumos. De asemenea, sunt convinsă că sunt printre voi și care au venit acasă cu nervi și cu promisiunea fermă că nu se vor mai întoarce în capitala franceză.

De reținut că ce voi povesti aici este strict experiența mea personală, așadar, subiectivă. A mea și a multor cunoștințe de ale mele totuși, de la care am aflat ulterior că au pățit ceva similar.

Cine mă cunoaște știe că aveam o fixație pentru Paris de când eram la grădiniță. Și nu exagerez când spun fixație. Mi-a plăcut limba franceză de mică, am făcut parte dintr-o trupă de teatru alături de care jucam piese în franceză și aveam un mic turn Eiffel în vitrină, pe care îl luase tata din Franța în urmă cu foarte mulți ani, de care eram fascinată. Mereu mi-am dorit să îl văd pe cel original. Pot spune că eram un fel de fană – Paris, primeam cadouri cu elemente pariziene, cercei, brățări, tricouri, genți, etc. Într-un an de ziua mea, prietenele mi-au luat o pușculiță în formă de cupcake pe care au scris „Pentru Paris”, deci ați prins ideea…

Toată viața mi-am dorit să ajung acolo, iar așteptările nu erau mari, ci foarte mari. Deși teoretic știu că așteptările sunt mama tuturor dezamăgirilor, eram absolut convinsă că orașul mă va da pe spate și că voi avea parte de o experiență super.

Așadar, înarmată cu super mult entuziasm, cu biletele deja luate pentru Luvru și Versailles și cu programul pregătit, am plecat la drum.

După o aterizare cu peripeții, deja starea mea se schimbase și parcă am și avut un presentiment nasol, dar am decis să îl ignor.

Am uitat de tot și toate când am ajuns în piața Trocadero și am văzut cu ochii mei magnificul Turn Eiffel. Chiar a fost una din cele mai frumoase zile din viața mea, fără exagerare. E mult mai mare decât îmi imaginam și foarte spectaculos. Din păcate, lacrimile de fericire s-au transformat în lacrimi de nervi și frustrare trei zile mai târziu.

 

Am avut zile pline, am mers foarte mult pe jos, dar și mai mult cu metroul. Încă sunt de părere că metroul parizian este cea mai rapidă și ușoară metodă de a ajunge de la un obiectiv turistic la altul, dacă ești puțin atent la indicatoare. Aplicația Paris Metro mi-a fost de un mare, MARE ajutor! O recomand!

Cu toate acestea, frumoasele obiective precum turnul, Luvru, zona Montmartre, Catedrala Sacre Coeur, bulevardul Champs-Élysées (mai ales!) sunt magnet pentru hoți. Știu că nu e o mega dezvăluire asta, dar credeți-mă, lucrurile sunt destul de scăpate de sub control.

Nimeni nu îți spune, în afara celor „pățiți”, că în multe zone din Paris efectiv nu te simți în siguranță. Orașul a fost lovit de atentate, ești controlat la intrarea în magazine, vezi militari pe stradă, iar acum sunt protestele violente ale Vestelor Galbene („noroc” că totuși acestea sunt doar sâmbătă), centrul fiind paralizat. Dacă te plimbi pe Champs Élysées vei vedea o mulțime de vitrine sparte, desigur nu ai ce căuta pe acolo sâmbăta!

Trecând peste asta, eu știam teoretic că sunt mulți hoți, e și normal, la câți turiști cască ochii ba la hărți, ba la obiective, pentru ei e o invitație să se „servească” din geanta neatentului, dar nu mi-am dat seama cum e decât când am pățit-o eu. Să vă povestesc…

Eu, ca o fană – Paris adevărată, normal că am fost dusă de val, mai ales că primele trei zile, deși am umblat numai prin aglomerație, nu am pățit nimic. Un lucru care, totuși, m-a agasat foarte rău, este faptul că peste tot se bagă străini cu tine în seamă, ba să te „ajute” cu indicații, ba să „semnezi o petiție”, ba să te întrebe cine știe ce prostii în franceză sau în engleză. Pe mine mă scoate din sărite să fiu acostată pe stradă înclusiv în Arad, dar la Paris asta se întâmplă la tot pasul! Și evident, scopul lor nu este să te ajute, ci să-ți distragă atenția pentru ca un „coleg de muncă” să te poată buzunări. Este crucial să te informezi înainte de metodele lor, tocmai pentru a nu le cădea în plasă. De aceea eram mereu cu ochii pe geantă/poșetă și nu vorbeam cu ei, pur și simplu îi ignoram.

Eram în stația de metrou Franklin D. Roosevelt, care e fix în capatul bulevardului Champs Élysées, cu mâna pe poșetă. Nu am urcat în primul metrou deoarece era aglomerat și mă gândeam că e mai sigur să nu mă bag la înghesuiala, decizie care s-a dovedit foarte proastă, până la urmă. A venit următorul, care era mult mai lejer. În fața mea, vreo patru fetițe de cam 10-11 ani, îmbrăcate frumos și curate. Mi s-a părut mie puțin dubios că m-au „băgat la înghesuială”, dar nu am bănuit nimic…

Așa am rămas eu fără portofel, în Paris. Totul a durat 30 de secunde. Că l-am pierdut eu din cauza poșetei care nu se închidea foarte bine, că mi-au făcut ele„cadoul”, 100% nu voi știi niciodată, dar tind să cred că e ultima variantă.

Deși am citit, m-am pregătit, am fost super vigilentă, am pățit-o. Știu că și la noi se practică, dar chiar nu mi-au dat nimic de bănuit. Acum știu. Am greșit și eu foarte mult, dacă mă informam și mai bine eram în temă cu hoții-copii îmbrăcați frumos și nu plecam prin oraș cu poșeta aceea. După război mulți viteji se arată… Au urmat două zile pline de nervi și frustrări. Reacția inițială a fost de panică și efectiv credeam că e un coșmar, că nu e adevărat, că cineva face o glumă. M-au lăsat picioarele. Mie nu mi s-a furat nimic niciodată, nu am pierdut nimic niciodată și nu am avut probleme în călătorii.

Am fost și în alte capitale mari, Londra, Roma, Viena, Lisabona, Budapesta, dar nicăieri nu m-am simțit atât de nesigură ca și în Paris, din păcate. Și nu vorbesc doar prin prisma incidentului din metrou, ci și în general. Fix locul de care eram îndrăgostită încă de dinainte să îl văd… Realitatea e puțin diferită de acel Paris idilic pe care îl visam.

Am aflat apoi că și alții au pățit-o, tot la Paris și tot în metrou, cică ar fi un fel de full-time job pentru ei hoția. De asemenea, am aflat că există rețele foarte bine organizate și că sunt trimiși minorii tocmai de asta, că-s minori și nu au ce să le facă autoritățile, practic au descoperit metoda perfectă. Șocant este că una din aceste rețele trăia într-un lux incredibil de pe spatele turiștilor, furând peste 1 milion de euro în doar șase luni… Sunt în general est-europeni, dar nu numai.

E o problemă gravă, mai gravă decât în alte orașe mari, iar pentru mine faptul că a trebuit să stau mereu cu mâna lipită de geantă și mega atentă a devenit obositor. Desigur că omul pățit suflă după și în iaurt, dar chiar vă recomand din suflet, dacă ajungeți în Paris, nu umblați cu toți banii la voi, nu luați acte originale și țineți, de preferat, portofelul într-un buzunar interior din haină. Nu e de glumit cu ei, sunt foarte buni la ceea ce fac, specialiști de mici, folosesc tot felul de trucuri pentru a vă distrage, iar precum niște magicieni, vă fac bunurile să dispară fără să vă dați seama…

Pentru cei care au avut o vacanță liniștită la Paris, mă bucur pentru voi, sincer mă bucur că nu v-au fost pătate amintirile despre acest superb oraș, iar pentru noi cei care am pățit-o… Data viitoare vom fi mai atenți și vom învăța din greșeli.

Dacă mi s-a părut frumos orașul? Da, da, de 1000 de ori da! Dacă m-aș mai întoarce? Da, m-aș întoarce cu drag la Paris și aș vizita alte locuri în care nu am ajuns. De asemenea, parizienii mi-au făcut o impresie foarte bună, au fost foarte de treabă și mi-au sărit în ajutor când le-am spus ce am pățit, deci pentru spirit civic nota 10!

Ce am învățat eu personal este că, încă o dată, mi s-a confirmat că așteptările, mai ales cele exagerate, nu pot să facă decât rău și că mai bine „vedem cum va fi”, decât „sigurat va fi perfect!”…