Cei care îmi citesc blogul (și le mulțumesc pentru asta) știu că am și eu un artist preferat pe lumea asta. Atât. Unul.

Ascult eu tot felul de piese, ador muzica în general și-mi place să dansez, dar preferatul este și va rămâne unul singur. Dj-ul Paul van Dyk este pentru mine ceea ce erau The Beatles pentru fanele care plângeau când îi vedeau live. Asta ca să înțelegeți despre ce vorbesc.

Explicații logice nu am, pentru că nu există. Îmi place și punct. Ador genul acela de muzică, EDM, trance, îmi plac piesele lui, versurile, faptul că e diferit. Iar asta așa de când eram prin clasa a VII-a. De atunci am rămas fidelă 🙂 .

Anul trecut m-am bucurat enorm că am cunoscut o altă legendă a trance-ului, pe ATB, la Arad Open Air, de care de asemenea mă leagă amintiri încă din copilărie, de pe vremea Mtv și de la radio.

Însă când am aflat că anul acesta vine la Arad Open Air preferatul meu, n-am mai știut pe unde să țopăi prin casă. Am felicitat organizatorii că au reușit să-l aducă în micul nostru oraș și număram zilele până la festival.

Iată că acesta a venit, iar odată cu el, s-a îndeplinit și visul.

Cu această ocazie vreau să vă spun două lucruri: 1. Primul eveniment la care am participat în calitate de presă care a implicat artiști a fost într-un sat de vacanță din județ, unde mi s-a părut foarte wow că am văzut-o pe Anna Lesko de aproape (nu sunt fană, dar mi s-a părut foarte faină experiența și interesantă, în plus chiar e super drăguță!), mi s-a părut super tare că pot urca pe scenă să fac poze și să văd toată nebunia din spate. Asta se întâmpla prin 2017. Dacă atunci îmi spunea cineva că peste doi ani o să-l iau în brațe pe Paul van Dyk, în Arad mai ales, i-aș fi zis să-și schimbe pastilele că sigur delirează… Glumesc, dar oricum nu aș fi crezut niciodată așa ceva. Mă mulțumeam cu gândul că poate vreodată îl prind de la distanță la Electric sau Untold și aia e. Apropo, chiar în 2017 a fost la Electric și m-am zgâriat pe ochi cu săptămânile că n-am putut să merg.

2. Vreau să vorbim puțin despre un subiect așa mai… fierbinte. Aroganța. Eu personal am o problemă cu aroganța și evit ca pe ciumă persoanele care „suferă” de boala autosuficienței și a convingerii că sunt mai presus decât toți ceilalți. Mă enervează, mă irită, mie chestia asta îmi spune că se ascund în spate niște frustrări, iar aparenta superioritate e băgată la înaintare pentru a masca de fapt nefericirea și nesiguranța. Mă rog. Revenind. Prin aroganță nu mă refer la artiștii care nu fac sute de poze cu toți fanii și nu dau mii de autografe. Este fizic imposibil, sunt și ei oameni, sunt foarte obosiți, majoritatea au un program infernal. Lucrând al treilea an la rând la Arad Open Air am avut ocazia să îi văd pe mulți și chiar nu este ușor nici pentru ei, cu toate că din afară pare că au o viață perfectă. Da, în mare parte așa e, dar oboseala vine la pachet. Nu, prin aroganță mă refer la atitudinea față de cei care poate nu au o poziție de același „rang” cu tine.

Am cunoscut persoane din mass media pe care le știe toată România și care au fost cei mai faini și simpatici oameni, nici urmă de figuri, „arfe”, ifose și priviri de sus. Nici vorbă de așa ceva! Deci, se poate.

Ce vreau să spun aici este că, da, evident, speram din tot sufletul să îl văd pe Paul van Dyk și mai ales să am o poză amintire cu el, dar când am ajuns la aeroport, locul de desfășurare al festivalului, speranțele mele erau minime spre zero și atunci mă gândeam… măcar să-l văd de aproape, atât.

Știți cum e când îți dorești ceva foarte, foarte mult, îți imaginezi de zeci de ori cum ar fi, dacă ar fi, muncești, te implici, faci tot ce poți și speri, iar când chiar se întâmplă realitatea e de 100 de ori mai frumoasă decât orice vis? Cam așa a fost.

Când a ajuns, ne-a salutat pe toți și a avut o surpriză foarte plăcută când mi-a văzut tricoul. Deci, DJ de talie mondială, premiat cu Grammy, adorat de milioane de oameni, a apreciat că are fani și în Arad.

Am cunoscut-o și pe soția sa, Margarita, o persoană frumoasă din toate punctele de vedere, o drăguță și o simpatică. M-a luat în brațe în timp ce el era pe scenă și noi eram în spate, mi-a spus că-i place și ei tricoul meu și că se bucură că la Arad „people are so nice and welcoming!”.

Când a coborât de pe scenă după un spectacol superb (am sărit în sus când a pus „Nothing but you”, piesa mea preferată of all time), a dat mâna cu cei care erau în backstage, iar la mine a venit și m-a luat în brațe. L-am felicitat pentru show și mi-a mulțumit.

La final a stat și a făcut mult doritele fotografii cu noi și, atenție, a mulțumit tuturor celor care au făcut poză cu el și celor care l-au felicitat. Fiecăruia, personal. Mai trebuie să spun ceva? Nu cred.

Se vedea că se bucură că publicul l-a primit călduros și se vedea mai ales, recunoștința. Lucru pe care nu prea îl vezi în ziua de azi, mai ales la artiști atât de faimoși. Pe mine m-a lăsat fără cuvinte.

La final, chiar când plecau, soția sa mi-a mai dat un hug, mi-a zis că s-au simțit extraordinar, că „it was nice to meet you sweetie” și că „hope to see you again” :).

My mind was blown. A fost o experiență incredibilă, încă nu-mi vine să cred că s-a întâmplat, nu-mi vine să cred că l-am cunoscut pe Paul van Dyk și pe lângă faptul că este un artist extraordinar de talentat este și un om extraordinar. I-a plăcut mult la noi, deci, poate avem șanse să-l revedem.

Thanks for making this happen, thanks Arad Open Air team!

Foto: Seba Tătaru