Când să fie un moment mai prielnic pentru depănat amintiri și învățăminte, decât pe final de concediu, când o nouă săptămână de lucru se apropie „amenințător”, iar eu am realizat că n-am făcut mai nimic din ce îmi propusesem în aceste zile, deci măcar cu asta să nu rămân datoare. 

Micul turneu de vara aceasta care a constat în plimbări prin țară s-a încheiat, cum nu se putea altfel, decât la Cluj.

Eu mă îndrăgostesc repede și uit la fel de repede, dar asta doar când vine vorba de locurile pe care le vizitez. Mă aud mereu spunând „Vai, m-aș muta mâine aici!”, într-un capăt al Europei la margine de ocean, dar după ce m-am întors acasă, parcă tot acasă e mai bine, cu tot cu lipsurile de rigoare pe care le are țărișoara noastră. Există însă câteva excepții.

De regulă prefer să călătoresc mereu într-un loc nou, dar sunt câteva care mi s-au lipit de suflet și unde m-aș întoarce de 100 de ori: Porto, Veneția și… Cluj.

Cu Clujul am o relație care a început cu „friend zone” din partea mea, apoi cu dubii privind decizia de a mă muta acolo, culminând cu un adevărat regret, iar apoi s-a transformat într-o poveste frumoasă de iubire la finalul căreia am suferit când ne-am despărțit, acum fiind „a long-distance relationship”. Acesta ar fi rezumatul.

Când m-am mutat la Cluj din Arad a fost un adevărat haos în capul meu. Ca o fostă studentă, actual masterandă, care și-a petrecut studenția în orașul natal, în casa în care a crescut, schimbarea a fost majoră. Nu am mai locuit niciodată singură, spre rușinea mea habar n-aveam să gătesc, decât minimal cât să nu mor de foame, și încă mă dezbăteam cu Poștașul Facturel de la bancă. De asemenea, stăteam prost cu orientarea și a trebuit să mă descurc într-un oraș MULT mai mare decât cu ce eram obișnuită, oameni noi, colegi noi, școală nouă, job nou. Toate acestea pentru o fată emotivă și (deși nu pare) timidă, au fost adevărate examene de viață.

Mulți zic că Bacalaureatul este „testul maturității”, eu zic că să te rupi de cuibul tău confortabil de acasă, acela este adevăratul test. Știu că este ceva normal pentru studenți să plece de acasă, însă ei au avut un avantaj de 3-4 ani față de mine, care am plecat abia după licență.

Simțeam că era cazul de o schimbare, iar decizia de a mă muta la Cluj a fost inițial ideea mamei mele, apoi toate s-au legat armonios. Fusesem o singură dată în viața mea acolo, câteva ore, văzusem Piața Unirii și mall-ul Polus (actual Vivo), adică aproape nimic. Dar mi-a dat un very good vibe așa că am zis, why not?

Țin minte perfect când m-a „despachetat” tata și a plecat înapoi spre casă, iar eu m-am trezit singură cuc într-un oraș în care nu știam nimic și nu aveam pe nimeni. Prietena mea urma să vină peste câteva zile, iar eu mă convingeam că decizia luată este cea bună. Stăteam în vârful patului și simțeam cum mă ia panica. Dar am trecut peste și m-am aruncat în noua mea viață.

Am trăit foarte multe lucruri noi la Cluj. Și am învățat foarte multe. Poate că fusesem cât de cât ferită de anumite situații, iar acolo nu m-a menajat nimeni și nimic. Iar asta, în final, s-a dovedit a fi un lucru bun.

Mi-am demonstrat că pot să fac față multor provocări, că pot învăța un oraș nou (acum merg aproape peste tot pe jos prin Cluj și ador să fac pe ghidul cu prieteni care n-au mai fost), că deși era să dau foc la casă din cauza unui cordon bleu congelat nu m-am lăsat până n-am învățat să gătesc chestii comestibile :)), că mă pot integra într-un colectiv nou și multe altele.

Am avut inclusiv un job acolo la o corporație (aveam ore mai mult în weekend la master), care însă nu mi se potrivea, dar în urma căruia m-am ales cu multe skills-uri utile, tehnice (lucram pe customer support pentru Panasonic). Colegii erau foarte faini și îmi plăcea că m-am folosit foarte mult de limba engleză, pe care mi-am perfecționat-o cu această ocazie. Dacă mi-ai fi zis cu doi ani în urmă că voi merge la interviuri și că voi lucra la o corporație în Cluj aș fi zis că nu există așa ceva :)), nu mă vedeam în stare.

În acest oraș pot spune că a început maturizarea mea. M-am lovit de niște situații destul de delicate, am fost naivă, am crezut, am sperat, am suferit, mi-a căzut cerul în cap, mi s-au deschis ochii, iar în final, acum privind în urmă, după 5 ani de când am plecat, mă bucur că așa a fost. Le iau ca pe niște lecții prețioase de viață, care deși atunci mi se păreau adevărate drame, acum râd de ele. Viața e mult mai mult decât atât și totul se uită.

Am rămas legată de a doua mea casă, nu există an în care să nu merg măcar o dată să mă plimb din nou prin orașul în care am trăit atât de multe, într-un timp relativ scurt.

Piața Muzeului, Strada Universității, Eroilor, Piezișa noastră a studenților cu Booha Bar și Beams, cluburile care multe nici nu mai există acum, terasele, Parcul Central (căruia i-am văzut o cu totul altă față anul trecut la Untold), culminând cu priveliștea de la Cetățuie, toate îmi provoacă o stare de frumoasă nostalgie și mi-e atât de drag să le revăd.

Când am fost acum o lună mă vedeam pe mine cea de atunci și pe mine, cea de acum. Matură, trecută prin suișuri și coborâșuri, fericită, împlinită, uitându-mă la fata de atunci, care nici nu știa ce îi pregătește marele oraș, dar mai ales viața.

I-aș fi spus: „Nu îți fă griji. E doar un test. Pe care îl vei trece cu brio. Fericirea te va găsi la momentul potrivit”. Și așa a fost…