Mereu mi-a plăcut natura. Poate datorită faptului că părinții mei m-au dus de mică la munte și la pădure, poate pentru că am asta în sânge, ideea e că aș putea sta cu orele pe iarba moale privind apele unui râu care pare că se îndreaptă spre infinit.

Ce frumoasă și simplă era viața când eram copil. Vacanțe de trei luni de zile în care tot ce făceam era să stau pe afară. Am avut și avantajul de a locui chiar lângă malul Mureșului, iar toată copilăria mi-am petrecut-o jucând mâța ascunsa și multe altele prin mica pădure de lângă Mureș.

Muntele îmi place în mod deosebit, cu peisajele lui sălbatice, cu văile abrupte, cu florile extraordinar de frumoase, toate venind la pachet cu senzația că ești mic, mic de tot. Nu ai cum să nu fi copleșit de măreția lui.

Aș petrece zilnic ore întregi inspirând aer curat și ascultând sunetele liniștitoare ale naturii și aș pleca în fiecare weekend la o cabană undeva, departe de haos, agitație și betoane.

Uităm de natură. Ne amintim de ea de 1 mai când mergem cu turma la un „grătar, un mic și o manea” lăsând în urma noastră dovezi ale „civilizației”. Spunem că mergem la „iarbă verde”, însă după ce plecăm rămâne un mozaic de gunoaie. Nu pentru iarbă verde mergem, ci pentru că „așa se face de 1 mai”.

Ar trebui să ne reconectăm cu natura mai des, să ne amintim de unde a plecat totul. Nu să ne petrecem întreaga existență printre betoane, asfalt, neoane și smartphone-uri.

În iureșul cotidian mereu avem ceva de făcut, undeva de mers, ceva de plătit, altceva de rezolvat, oameni care trag de noi, obligații, mail-uri, telefoane, iar la sfârșitul zilei suntem praf.

Recunosc, și eu fac parte din generația Facebook, iar telefonul mobil a devenit parte din mine, dar simt tot mai des nevoia de a evada din această lume virtuală.

Nimic nu se compară cu un weekend la munte, sau măcar la pădure cu cortul, departe de tot. Avem impresia că nu am putea trăi fără toate „beneficiile” societății moderne, însă nu realizăm că o pauză de la ele ne face foarte mult bine.

Nimeni nu mai are timp să admire un apus oglindit în sclipirile apei, să se bucure de mireasma unui pom înflorit sau pur și simplu să se deconecteze de tot și toate.

Astfel devenim surmenați, stresați, obosiți cronic, iar în final, inevitabil, bolnavi. Știu pentru că am pățit-o. Când nu-ți mai oferi timp pentru tine, când mereu ai ceva de făcut și când toată existența ta se rezumă la „birou” și „acasă”, efectele negative încep să se vadă, încet, dar sigur.

Chiar astăzi mă plimbam prin parc și am simțit instantaneu cât de relaxată și binedispusă am devenit. Începutul de primăvară cu pomii înmuguriți m-a făcut să realizez cât de simplă poate fi viața și cât de mult o complicăm singuri. Nu ne mai bucurăm de nimic, deoarece „nu avem timp”.

Lucrurile mici și simple pot deveni cele mai mari bucurii în viață, deoarece sunt la îndemâna oricui, totul e să le observi.

Locuiesc într-un oraș la câmpie, iar tot ce pot face este să mă plimb prin parcuri sau la pădure, dar mi-am promis că voi profita de asta cât de mult voi putea. Mă ajută. Îmi face bine. Mă binedispune. Deci, de ce să ajung să iau forma scaunului sau a canapelei, să adorm și să mă trezesc cu stres, iar singurul mod în care îmi oxigenez creierul să fie de la aerul cald eliberat de laptop?

Niciodată nu avem timp pentru lucrurile și obiceiurile care ne fac bine, paradoxal însă, ne alocăm poate chiar 16 ore pe zi celor care ne fac rău. Iar apoi ne plângem că ne doare, că ne-am îngrășat, că suntem bolnavi.

Dacă noi nu avem grijă de noi, nu va avea nimeni, iar natura este acolo, ne așteaptă cu brațele deschise, să-i alocăm măcar o jumătate de oră pe zi din programul nostru hiperaglomerat. Pare un obicei nesemnificativ, însă beneficiile sunt colosale.

Puterea de a pune frână alergăturii prin viață, revenirea la simplitate și la natură sunt „medicamente” care promit și asigură fericirea și sănătatea. Totul este să vrei.