Ca să încep într-un mod clasic: nu știu alții cum sunt, dar eu nu pot, nu am putut și mai mult ca sigur nici nu voi putea funcționa altfel, decât pe sistemul „ultima sută de metri=cea mai bună motivație”.

Există anumite domenii în viața mea în care aplic acest principiu, cred că încă din gimnaziu. Și constat cu uimire că am rămas exact la fel și acum, iar probabil asta este pur și simplu parte din personalitatea mea (și a multora, cu siguranță), iar dacă până acum a funcționat, nu am de ce și nici nu vreau s-o schimb.

Normal că nu spun că e bine să fii dezorganizat sau dezordonat, asta e cu totul altă poveste, și nici nu spun că metoda asta i se potrivește oricui. În general oamenii vor să dețină controlul, iar faptul că se organizează din timp le dă senzația că totul e sub control, ceea ce oricum e o iluzie, pentru că se poate întâmpla orice, oricând.

Anyway, ce povestesc eu aici e strict legat de mine (ok, poate și de alți oameni pe care-i cunosc 🙂 ).

Poate sună nașpa, dar proverbul acela cu „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi, lasă pe poimâine…” din păcate mi se potrivește. Cu toate acestea, cu toate paradoxurile din lume, chiar și așa reușesc să fiu extrem de organizată, să termin lucrurile la timp, să îmi fac toată treaba și să nu provoc dezastre :)).

De când mă știu, dacă eram anunțați de un test/teză/examen cu câteva zile, chiar săptămâni înainte, mai ales în cazul sesiunii de examene de la facultate și master, învățatul era amânat până când deja mă bătea stresul. Asta e, asta am facut 12 ani de școală, 4 ani de facultate și aproape 2 de master și am reușit să iau note bune și burse de merit. So, this works for me.

Eu nu pot da randament dacă nu mă presează deadline-ul pentru că mă lălăi. Aveam colegi care se apucau de învățat cu luni înainte, sau învățau după fiecare curs, eu nu puteam să fac asta nici amenințată :)) .

Bineînțeles că metoda mea nu e cea mai recomandată și chiar nu o recomand nimănui, pentru că vine cu niște dezavantaje majore, dar pe care eu mi le asumam. De exemplu, eu fiind absolventă de Drept am avut de învățat sute de pagini doar la o singură materie, asta înseamnă poate chiar peste 1000 de pagini/sesiune, să nu mai povestesc de licență, unde am avut vreo 2000 și ceva de pagini de drept civil și penal de citit, înțeles și reținut.

Deci, cum făceam eu? Am luni examen pentru care am de învățat 300 de pagini? Bun, mă apuc POATE de joi și calculez câte pagini am de învățat pe zi, apoi realizez că nu fac față, mi se tot adună mai mult și mai mult pe ziua următoare și ajung la concluzia că nu e deloc ok ce am făcut. Soluția? Învățam până pe la 3 dimineața, subliniam, făceam rezumate, iar ce mi se părea mie că nu va pica la examen citeam doar o dată, superficial. Și al naibii că în peste 80% din cazuri aveam un noroc fenomenal și nimeream subiectele pe care le-am învățat.

Ca exemplu concret, țin minte în 2009 când am dat bacalaureatul, am ales în loc de sport, la care eram varză, filosofia, o materie dificilă, dar care mi-a plăcut. Oricum eram dispusă să dau din orice, dar nu din sport :)). Așadar, în drum spre examen, am citit în mașină filosofia lui Lucian Blaga, iar fix aia mi-a și căzut la examen.

Patru ani mai târziu, examen de licență, stres, nervi, nopți albe, 2000 de pagini înghesuite în doar două săptămâni și un pic, multă materie necitită sau citită superficial „că sigur nu ne pică aia!”. Eram pe scări în pauza dintre examenul de drept civil și drept penal (le-am dat ambele în aceeași zi), cu cartea în mână, iar o voce lăuntrică pe care poate unii o numesc intuiție, care de nenumărate ori m-a salvat din tot felul de situații, mi-a spus, „Învață mă și definițiile alea că nu le-ai citit deloc!”. Mai aveam 15 minute până să întru în sală, le-am citit de câteva ori până le-am înțeles logica și am intrat în sală. Apoi, SURPRIZĂ! FIX acele definiții ni s-au cerut, pe lângă alte subiecte bineînțeles. Așadar, panica de pe ultima sută de metri m-a ajutat din nou.

Este ok să fii așa atâta timp cât îți faci treaba, te străduieși să o faci bine și vrei rezultate. Nu e ok să fii leneș și să nu îți pese de munca ta, e o diferență.

Văd că și acum, la aproape 10 ani de absolvirea liceului (O MY GOD !!!) cam la fel fac, pentru că efectiv refuz să mă stresez. M-am stresat ani de zile pentru toate prostiile, nu mai am chef. Neuronii sunt prea prețioși pentru asta.

La fel e și când vreau să țin o dietă puțin mai strictă. Degeaba vreau iarna să țin, că nu pot, în schimb când bate vara la ușă imediat pun lacăt pe dulapul cu dulciuri și mă apuc de treaba și chiar reușesc să mă țin de ea.

O singură excepție mare și lată am aici, cea privind concediul. Când vine vorba de călătorii, ador să mă pregătesc din timp, să mă ocup de toate detaliile, să citesc reviews pe Trip Advisor, să mă uit la fotografii și la video-uri cu locurile pe care le voi vizita etc.

De câteva ori am planificat excursia și cu 5 luni înainte, asta mai ales datorită faptului că biletele de avion sunt la prețuri mult mai bune dacă le iei din timp. Dar în general, cu aproximativ două luni înainte încep să mă organizez și să planific un concediu. Bine asta și pentru că este o activitate extrem de plăcută…nu mă stresează să îmi aleg costume de baie, însă să învăț despre succesiuni și divorț cu câte 3 luni înainte de examen, da.

Așadar, fiecare cu stilul lui. Eu așa am fost, așa sunt, iar atât timp cât munca e gata, articolul e scris, targetul e făcut, actele sunt predate, toate la timp, ultima sută de metri va fi cea mai bună motivație pentru mine.