Pe Facebook și pe Instagram suntem toți cei mai frumoși, cei mai fericiți, cei mai deosebiți, cei mai perfecți (intenționat am zis-o așa), cei mai cei! Unele persoane par că au o încredere în sine debordantă și că ar fi descoperit secretul unei vieți ideale. Pe Facebook…

Normal, nimeni nu vrea să-și expună problemele pe social-media, și așa există destule în lume, nu mai vrea și vecina să citească despre cum ți-ai ars prăjitura, cum te-ai certat cu iubitu’ sau cum job-ul tău te înnebunește. Nu, rețelele de socializare sunt un fel de loc mistic unde totul este bine, iar familiile tuturor sunt perfecte.

Departe de mine gândul de a promova spălatul rufelor în public, dar, din acest motiv, a crescut alarmant numărul celor care dau în depresie din cauză că dezvoltă complexe de inferioritate pentru că viața lor nu se rezumă la cocktailuri în Bahamas sau la sesiuni de shopping la Milano, cum mulți prezintă pe Instagram.

Dacă nu ești o persoană care poate să facă distincția între viața din online (care într-o proporție covârșitoare este fake) și viața reală, poți ajunge cu stima de sine la pământ.

Încrederea în propria persoană e așa un concept vag, ea poate apărea în anumite situații sau poate defini persoana în ansamblul ei. De exemplu poți să te consideri cel mai bun la ceva când ai avut parte de o reușită, iar după două zile să cazi din nou într-o găleată cu plâns de milă.

Unde bat cu toată teoria asta: încrederea în sine la mare parte din oameni este ca un mușchi care trebuie antrenat.

Am tras niște concluzii după ce am avut parte de o săptămână plină, în care am participat la două emisiuni radio pentru a promova un eveniment foarte important pentru mine, un eveniment pe care am ajuns să-l organizez eu de câteva luni, spun că „am ajuns” deoarece prietena mea care se ocupa de el până acum s-a mutat în alt oraș.

Cunoscuții mi-au spus că am fost foarte încrezătoare atât la emisiuni, cât și la evenimentul propriu-zis, la care au participat mult mai multe persoane decât mă așteptam (iar asta este foarte bine!!). Ce a fost în sufletul meu doar eu știu și cele câteva cuvinte bâlbâite pe care le-am scos pe gură când am început să vorbesc, după care s-au reglat și vocea și respirația. Am avut emoții foarte mari, mi-era groază să nu mă fac de râs, să nu spun vreo prostie, să nu dau impresia că sunt așa și pe dincolo, mi-am făcut toate scenariile negative posibile (boală veche, ținută sub control cât de cât :)) ) și m-am străduit foarte tare să fie bine. Pe scurt: mi-a păsat incredibil de mult de ceea ce vor spune ceilalți.

Una din dorințele mele pentru anul 2019 a fost fix asta, să nu-mi mai pese atât de mult de ce zic ceilalți. Teoria e simplă, practica ne omoară. M-am descurcat în toate cele trei situații mult mai bine decât credeam că pot să o fac, m-am simțit exact cum mă simțeam înainte să ies pe scenă în fața sutelor de oameni pe vremea când făceam teatru, adică tremuram toată, dar când ieșeam în fața publicului știam excat ceea ce am de făcut, și îmi ieșea chiar bine.

Emoțiile pot să fie și productive, ne ajută să fim mai atenți și mai pregătiți, dar cu măsură. După cum foarte bine spune amicul meu Toma într-un articol interesant despre management-ul stresului, oamenilor le pasă mult mai mult de ei înșiși decât de tine, iar dacă chiar zici vreo prostie, ei vor uita în maximum câteva zile. Pentru că tuturor ne e teamă mai mult sau mai puțin să nu ne facem de râs, e în natura noastră.

După această săptămână pot spune că increderea în mine a primit un mare boost, deși știu, știu, nu ar trebui să țină asta de evenimente exterioare, ci să vină din interiorul nostru. Cu toate acestea, sunt mândră de mine, am reușit să contribui într-o mică măsură la viața culturală arădeană, atât cât am putut, a ieșit un eveniment frumos, aniversarea celor doi ani de când avem un club de lectură fain în oraș, „O Carte pe Lună Arad”, iar de acum înainte cu siguranță va fi tot mai bine, la fiecare ediție.

Dacă toți am avea încredere în forțele noastre cu siguranță am risca mai mult, iar viața noastră ar fi mai aproape de ceea ce ne dorim cu adevărat. Iar eu încerc să fac asta, cu pași mici, dar mereu înainte.

„Curajul nu înseamnă absența fricii, ci înseamnă să acționezi în ciuda ei”, este o zicală celebră care rezumă foarte bine ceea ce am vrut să spun.

Orice vom face vom fi criticați, dacă nu facem nimic, iar vom fi criticați, așa că, să dăm naibii părerea celorlalți și să facem ce știm noi mai bine și cum știm noi. S-ar putea să avem surpriza să descoperim că suntem capabili de lucruri extraordinare :).

Recomand cu căldură cartea „The Life-Changing Magic of Not Giving a F*ck” de Sarah Knight, este prima carte pe care am citit-o în acest an, iar dacă aș reuși să aplic măcar 80% din ce spune autoarea, viața mea ar fi mult mai simplă…