Răspunsurile sunt pe cât de numeroase, pe atât de diferite, dar eu din ce observ mergem pe un „trend” nefast.

Tot mai mult am impresia că noi, oamenii, parcă jucăm în filme, iar scenaristul complică povestea atât de mult încât începem să ne uităm și replicile.

Nu trece o săptămână, ca să nu zic chiar zi, fără să aud sau să vad măcar un cuplu cu probleme. Și nu probleme din acelea că unul n-a dus gunoiul, ci grave.

Mi se pare că deși tehnologia asta teoretic ne-a adus mai aproape de alții, ne-a și îndepărtat, ne-a făcut să fim la ani lumină unii de alții. Emoțional vorbind.

Într-o lume în care totul e pe repede-înainte, totul e la un click distanță, chiar și o potențială relație sau un adulter, mâncarea se comandă de pe net, iar uber-ul prin aplicație, nimeni nu mai are răbdare pentru nimic și are impresia că este însuși/însăși cadoul zeilor pe această lume.

Toți suntem cei mai speciali, cei mai deosebiți, cei mai deștepți, cei mai realizați ( intenționat am zis așa) și avem pretenția de la celălalt să fie cel puțin perfect, pentru că, bineînțeles, și noi suntem perfecți. Dacă vi se pare că exagerez uitați-vă în jur sau vorbiți cu prieteni care au profiluri pe site-uri de dating…

Ah și să nu uităm de cea mai răspândită boală a secolului, pe lângă depresie și anxietate: trauma după foști/ foste. Treaba asta a devenit așa o scuză universală că unii o spun chiar fără s-o treacă prin filtrul gândirii. „Am traume cu fosta/fostul, de aceea mă port așa”. Ați auzit-o des, așa-i?

Și aici intervin două aspecte, după umila mea părere: dacă omul respectiv ți-a luat tot ce aveai, te-a înșelat cu cel mai bun prieten, te-a ținut cu lunile în nesiguranță și s-a jucat cu mintea ta, da, înțeleg, ai „traume” și este nevoie de timp pentru a avea încredere în altcineva. Însă cred că aceste „traume” sunt băgate la înaintare cu mult prea multă ușurință. Am văzut atâtea cazuri în jurul meu și nu numai, când aceste așa-zise „traume” l-au făcut pe celălalt să se îndoiască de propria-i valoare. Iar asta nu este corect.

De ce trebuie un om sincer să sufere că tu nu ești pregătit/ă pentru ceva serios? De ce trebuie să treacă prin zeci de examene doar ca să demonstreze că merită un loc în viața ta? Cu ce ți-a greșit? Practic trebuie să lipească cioburile sparte de altcineva, cineva pe care tu dai vina pentru tot ceea ce ești sau nu ești astăzi. Eu cred că ar trebui să ne asumăm totuși anumite lucruri dacă pretindem că suntem adulți.

Al doilea aspect este minciuna. Treaba cu „trauma” provoacă milă și îi oferă celui care o folosește avantajul timpului. De a trage de timp mă refer. Pentru că e mult mai convenabil să pară o victimă rănită decât să recunoască pur și simplu că nu vrea nimic cu tine, pentru că totuși te place. Dar atât.

Lumea devine tot mai superficială și sare de la o persoană la alta cu o foarte mare ușurință, fără nici o remușcare. Am citit studii conform cărora milenialii nu mai caută relații deloc și preferă să-și trăiască viața pe social media. Încotro ne îndreptăm? Să nu mai vorbim de faptul că valorile de demult acolo au rămas… demult apuse.

Pe vremea părinților și a bunicilor parcă nu își punea lumea atâtea întrebări. Oamenii nu se simțeau atât de speciali și nu erau atât de sensibili încât la primul necaz să arunce la gunoi ani de relație. Era mai liniște.

Vezi cupluri căsătorite de 40 de ani, iar acum, la tineri dacă ceva ține mai mult de 6 luni e o minune. Toți au impresia că există o mare de suflete pereche pe lumea asta care îi așteaptă cu brațele deschise, timp în care nu apreciază ce au acasă sau de cealaltă parte a „In a Relationship”-ului de pe Facebook.

Nu spun să ne mulțumim cu puțin sau cu persoane nepotrivite sau abuzive, în nici un caz. Ci doar să nu mai căutăm perfecțiunea și să nu avem pretenții imposibile de la cei de lângă noi.

Aud tot mai des de aceste probleme și mă simt ca un personaj din „Sex and the City”, ca și Carrie mai exact, care stă și-și notează ce idei îi mai vin cu privire la relații, inclusiv a ei cu Mr. Big, „I couldn’t help but wonder…”.

Eu simt că duc dorul acelor vremuri pe care nici măcar nu le-am trăit și câteodată simt că m-am născut în secolul greșit. Mă bucur când văd oameni fericiți și relații statornice, mă bucur când îi aud vorbind frumos unul despre celălalt, mă bucur pentru că a devenit ceva rar și prețios.

În loc să folosim lucruri am ajuns să folosim oameni, iar asta cred că este tragic…

În urmă cu două zile am văzut cum o floare frumoasă pe care o primisem de ziua mea s-a ofilit deși am udat-o cu o zi înainte. De aici a pornit totul. Mi-a venit instant analogia cu relațiile, pentru că într-adevăr se aseamănă. La fel ca o floare frumoasă în ghiveci, dacă vrei să continue să facă boboci trebuie să o îngrijești zilnic, precum o relație. Problemele apar, frunzele și petalele se mai ofilesc… dar dacă iei măsuri, îți aloci timp și pui suflet, își revine. Iar asta trebuie să faci zilnic.

Din păcate, astăzi observ la mulți că le e mai ușor să arunce „o floare cu tot cu ghiveci” și să-și cumpere alta „mai frumoasă”, decât să aibă grijă de cea „de pe pervaz”…

Cu toții am suferit în trecut, cu toții am pățit lucruri mai puțin plăcute, pentru că așa e viața, nu scutește pe nimeni. Toți avem frica de a fi vulnerabili și de a nu mai fi răniți a zecea oară, dar nici să ne transformăm în niște ființe cu inima de piatră nu e o soluție. Pe termen lung, chiar nu e.

Sper să nu dispară de tot emoțiile și iubirea, așa cum e ea, deseori cu năbădăi, pentru că la urma urmei asta e ceea ce face ca viața să merite trăită… și poți avea surprize chiar foarte plăcute dacă îi dai o șansă, la mine a funcționat :).

 

Foto: Anca Visual

Nails: Carmen

Dress: Beatrice Gale