Îmi place să aflu povestea oamenilor care fac lucruri interesante. Mai ales când este vorba despre arădeni de-ai mei. 

Despre alpinistul Zsolt Torok bineînțeles că auzisem demult, însă nu am știut foarte multe despre locurile pe unde a ajuns. Am avut ocazia să aflu, la începutul anului, în cadrul evenimentului „Meeting of Central European Mountaineers”, care a avut loc în comuna Hălmăgel din județul Arad.

Zsolt a prezentat un film, care a avut mare succes, despre ascensiunea sa spectaculoasă, împreună cu Vlad Căpușan, pe Cerro Torre, unul din cei mai dificili munți din Patagonia și din lume. Filmul i-a ținut cu sufletul la gură pe cei prezenți, inclusiv pe mine, iar în ciuda oboselii după traseul parcurs în ziua respectivă, aceștia i-au pus întrebări și i-au ascultat fascinați poveștile până după miezul nopții.

Eu am vrut să aflu mai multe despre omul care ridică Aradul „la înălțime”, din Patagonia, până în Himalaya și nu numai.

De unde a pornit totul, cum se pregătește un alpinist pentru asemenea expediții, ce înseamnă să fii la un pas de moarte și care sunt obstacolele mai mari decât vremea capricioasă și altitudinea, aflați în interviul de mai jos.

Cum a început pasiunea ta pentru drumeții și escaladări?

Pasiunea pentru tot ce înseamnă ,,dincolo de zona de comfort” a început încă din copilărie. Pentru mine era firesc să îmi petrec timpul liber afară, oriunde afară. Cred că este starea firească a unui copil să dorească să descopere lumea ori asta nu se poate din cameră.

Astfel am fost extaziat ori de câte ori am auzit de la părinții mei că vom pleca pe undeva, iar acele plecări nu erau la hotel. Stăteam cu cortul, făceam foc, umblam pe drumuri forestiere, scopul și țelul nu era să continuăm în ieșiri comfortul de acasă, din contră. Să fim mai aproape de natură. Era o lume fascinantă ce mi se dezvăluia, cu oameni deosebiți și peisaje fantastice. Am crescut de mic cu povești despre alpinism și munte.

 Care sunt ascensiunile pe munte de care ești cel mai mândru și de ce?

Sunt multe. Toate la timpul lor au reprezentat o miză foarte mare pentru mine. Mă gândesc la Peretele Nordic al Eigerului, Grandes Jorasses, la pilierul Freney, la Nanga Parbat (8125m) și bineînțeles la „Călătoria Micului Prinț”, linia nouă făcută de noi pe muntele Pumori (7164m).

 Care sunt cele mai mari provocări când vine vorba despre expediții precum cele din Himalaya sau din Patagonia?

Cea mai mare provocare este să am banii să pot pleca. Lumea nu face diferența între mersul la munte din plăcere și obiective urmărite pentru care te antrenezi, pregătești și te dedici . Alpinismul este un sport de elită ori noi mai avem mult de recuperat la aceste capitole. După 89 abia ne-am scos capul și abia am trecut de niște etape. Până lucrurile se vor așeza și se vor stabiliza vor mai trece mulți ani.

Dacă e să mă concentrez însă la această întrebare strict din punct de vedere al provocărilor dincolo de aspectul financiar, este clar că în Himalaya se pune problema combinației între dificil tehnic și la mare altitudine ori în Patagonia dificultatea tehnică se completează cu o vreme imposibilă și greu de anticipat.

Marea altitudine întotdeauna îngreunează ascensiunea din cauza lipsei de oxigen, ori vremea nefavorabilă pune în pericol viață alpinistului.

Când folosim expresia „la capătul lumii”, deseori ne referim la Patagonia. Cum te simți într-o astfel de regiune sălbatică și „neprietenoasă”?

Peisajul patagonian cel pe care eu îl cunosc este un peisaj frumos. Sentimentul ciudat însă apare legat de faptul că te afli la 16.000 km de țară ta și astfel este greu de împărtășit și cu alții ce vezi acolo.

Tot ce înseamnă sălbăticie din punctul meu de vedere este de admirat și nu avem motive să ne temem de ea, asta pentru că în rest omul face tot posibilul să micșoreze suprafețele sălbatice de pe planetă și prin această străduință distruge mult.

Sălbăticia de fapt este ceea ce trebuie să fie, iar dacă vezi așa ceva înseamnă că ești printre puținii privilegiați.

 Știm că pregătirea pentru asemenea expediții presupune multă muncă. În ce constă această și cu cât timp înainte începi să te pregăteșți?

Sunt alpinist de 30 de ani astfel că pregătirea mea nu mai este de la zero .

Tot ce trebuie să fac este să mă aduc la un nivel corespunzător fizic și să exersez psihic ascensiuni pregătitoare. Consider că pregătirea psihică este foarte importantă, muntele trebuie asimilat dinainte și trebuie să trăiască în noi. Nu e un obiectiv spontan, trebuie dorit din timp .

Pregătirea fizică poate începe cu 6 luni înainte, dar devine mai intensă cu 3 luni înainte.

Probabil mulți își pun întrebarea, ce alimente sunt indispensabile când te afli într-o zonă unde cea mai apropiată așezare omenească este poate la zeci de kilometri depărtare și trebuie să îți asigure și energia necesară pentru a urcă pe un traseu dificil?

Da alimentele contează, însă acolo nu beneficiezi de mese copioase ca acasă. Să îți atingi obiective mari înseamnă compromisuri și suferință. Cine nu este dispus să facă asta nu va merge în această direcție.

Eu nu sunt gurmand, așadar dincolo de tot felul de produse moderne științifice, prefer slănina, mierea, salamul de sibiu și cașcavalul. Dacă aș primi pe vârf la 8000 m o savarină nu aș refuza-o, cu condiția să fie cu multă frișcă.

Cred că odată cu goana după recorduri și grade de dificultate, oamenii au dezvoltat și îngrijorarea asta legat de alimente. Există o singură regulă pentru mine. Mănânc ce îmi place pentru că mâncarea mă face fericit. Așa e mai bine să urci pe munte.

Nu cred că este exagerat să spunem că ai privit moartea în față, chiar de mai multe ori. Ce îi trece prin minte unui om care se află într-un astfel de moment de cumpănă?

Eu mă tem de moarte, asta pentru că am înțeles că pe lumea cealaltă nu se schiază și nu se trăiește ca pe pământ. Sunt prea pământean să îmi doresc o altă formă de viață, astfel desigur când am conștientizat că s-ar apropia sfârșitul tot ce am simțit era ceva de genul ,,fir-ar să fie doar atât a fost?”. Există însă două abordări.

Oamenii în general nu fac activități „soră cu moartea”, deci nu se află în situația în care ,,și-o caută cu lumânarea”. Toți oamenii se cam tem de moarte și caută moduri în care să o fenteze.

Cred că unică soluție să fentezi moartea este să trăiești o viață împlinită. Astfel nu îți irosești timpul acordat. În cazul în care noi ne punem în situații care pot cauza moartea, soluția este să ne folosim inteligența să ieșim din ele, pe când pe șosele unde cineva face o depășire fatală nu putem face nimic și murim din cauza deciziei greșite a altcuiva. Pe munte deciziile le iei tu.

Dacă nu ai fi alpinist, ce altă carieră ți-ai alege?

Scafandru, cercetător în junglă, navigator pe mări, astronaut, pompier, salvator de vieți pe orice teren.

Care este următoarea aventură planificată și care sunt locurile unde îți doreșți să ajungi în viitor, pe termen lung?

Am multe planuri pentru viitor. Muntele Nuptse este un obiectiv important, fiind următorul proiect, iar pe viitor pot să mă gandesc la  Gasherbrum 4, la Fitz Roy, Shishapangma Peretele Sudic, la Langtang Li Rung, Shivling și la vârfuri neurcate, linii noi în pereți mari la altitudine.

Fotografiile sunt preluate de pe pagina de Facebook a lui Zsolt Torok, unde îi puteți urmări aventurile din cele mai fascinante colțuri ale lumii.