Perioada aceasta în care ne pregătim pentru Sărbătorile de Iarnă este, de obicei, una din preferatele mele. 

Crăciunul este sărbătoarea mea favorită încă de când eram copil. Deși o parte din magie s-a dus, încă mă bucur de fiecare beculeț, glob, beteală, de brad și de emoția dăruirii cadourilor, pe care mereu le aleg foarte atent și cu drag.

Dar cu anul ăsta ce s-a întâmplat? A fost totul atât de ciudat, de lung și de greu, dar a trecut repede în același timp, poate mă înțelegeți și simțiți la fel…

Am realizat că nici nu am mai scris pe blog de preaaa multă vreme, dar sincer am simțit că decât să scriu mult și degeaba, mai bine aștept până când chiar simt că am ceva de spus. Plus că, atunci când viața ta activă, plină cu evenimente, ieșiri, party-uri în aer liber vara, festivaluri, călătorii s-a transformat în home-office, home-gym, home-library, jucatul cu animăluțele noastre și câte o plimbare, că și pentru terase e mult prea frig acum, parcă nici inspirația nu te lovește (eventual dacă îmi mai fac un blog de gătit, despre cărți sau despre pisici :)) ).

Ieri a fost prima fulguială timidă în orașul meu și, cu tot cu masca pe față, cu tot cu Apocalipsa deja răsuflată care ne inundă pe toate căile de comunicare, cu tot cu Ro-Alertul care până și sâmbătă dimineața îmi dă trezirea, am reușit să simt acel „fuzzy feeling” pe care-l simt de câte ori vine iarna (cu Sărbătorile la pachet).

Anul acesta a zburat, dar a avut o încărcătură atât de mare încât am avut impresia că au fost vreo 5. Dacă prin primăvară eram aproape sigură că până în septembrie, octombrie vom reveni (măcar relativ) la normal, acum sincer nu-mi permit să-mi mai fac nici un fel de plan sau speranță cu deadline. Este ceva ce mă depășește, ce e peste noi, cu tot cu teorii ale conspirației, cu tot cu 100 de știri în contradictoriu, cu toate ipotezele, am ajuns la concluzia că n-am decât să accept ce se întâmplă, să nu mă mai „răzvrătesc”, să nu mai sufăr din cauza nesiguranței de mâine (că de planurile anulate am uitat demult).

De Revelion visam la atât de multe lucruri pentru 2020, care îmi suna a fi un an fain, „rotund”, urma să împlinesc 30 de ani și să călătoresc muuult. Acum, când decembrie 2020 bate la ușă, privesc în urmă și realizez că mi-a adus cele mai triste, dar și cele mai fericite momente.

Am pierdut ceva ce n-o să mai primesc niciodată înapoi și încă mă doare (pe bunica), dar am și primit ceva important. Puține bucurii, dar cu o atât de mare însemnătate, încât nici nu mai pot fi supărată pe 2020. Așa e viața, pe o parte îți ia, pe alta îți dă. În tot răul e și un bine, chiar dacă la acel moment nu îl vezi.

Anul Statului Acasă a avut câteva momente culminante, care m-au scuturat din rutina în care am intrat încă din primăvară, la primul lockdown. Mi s-a părut că am realizat foarte puțin în acest an, că am încercat doar să exist de la o zi la alta și să mă agăț de orice lucru mărunt care îmi aducea bucurie. Dacă de obicei am planuri mari, acum am vrut doar să-mi păstrez optimismul, deși, recunosc, deja devine foarte greu. Dar, uitându-mă acum în spate, totuși, am reușit să realizez câteva lucruri importante și mi s-au îndeplinit două dorințe foarte mari. Am avut o emisiune la radio (pe care o reiau în curând!) și… s-a pus de la sine la loc piesa lipsă din puzzle-ul vieții mele, iar pentru asta pot spune, 2020, mulțumesc.

Aveți grijă de voi și încercați să vedeți binele, chiar unde pare că nu există.