Îmi stătea pe vârfurile degetelor acest articol de cam un an, dar iată că fix acum, de Ziua Națională, s-a potrivit să-l public. 

Cu siguranță ați pățit mulți dintre voi să spuneți următoarea replică/ replici: „Sunt bun de prost/ Dacă ești prea bun ești luat de fraier/ Dacă las prea mult de la mine se va profita”, iar de cele mai multe ori, ați avut dreptate.

De când mă știu una din cele mai enervante defecte ale mele, care în primă fază poate fi văzută ca o calitate, este faptul că am fost prea de treabă. Din fericire, odată cu vârsta și cu câteva lecții mai urâte, am învățat treptat să nu mai dau totul de la mine, până la depășirea limitelor.

În țara aceasta (probabil și în altele), dacă ești prea drăguț, darnic, răbdător, săritor, pe scurt „de treabă” riști să devii, fără voia ta, de fapt, prost. Da, exact așa.

Oamenii buni sunt prea puțin apreciați. Ei sunt apreciați doar de alți oameni buni, care sunt o specie tot mai rară.

Nu spun că mereu am fost numai bună și de treabă, că doar sunt om și eu, dar, în mare parte, am lăsat de la mine ca să nu: supăr, deranjez, încurc, enervez, obosesc pe alții. Uneori până la autosacrificiu. La nivel subconștient eu și cei ca mine fac acest lucru pentru a fi apreciați și posibil din prea puțină încredere în propria persoană, iar rezultatul este, bineînțeles, fix opusul a ceea ce ne doream.

În zilele noastre, în lumea noastră nebună, zicala „Îi dai un deget și îți ia toată mâna” este mai valabilă ca oricând. Dacă ești înțelegător cu cineva o dată, de două ori, chiar dacă te deranjează, nu ești văzut ca fiind înțelegător, ci ca fiind fraier. Dacă sari imediat să răspunzi și să ajuți, crezând că așa e normal, iar apoi când tu ai nevoie de ceva și primești doar „seen”…  Dacă nu poți spune niciodată „nu”, dacă nu poți impune limite, pentru liniștea și sănătatea ta, nu le va pune nimeni pentru tine, ci, din contra, îți vor fi încălcate tot mai mult, iar apoi, când nu mai poți, va fi deja prea târziu, sau mult prea dificil să le impui.

Trăim în vremurile și-n țara în care cu cât ești mai „jmeker”, cu cât ai mai mult tupeu, chiar și fără o pregătire, cu cât ești în stare să îți încalci propriile principii și pe ale celorlalți, cu atât ai mai mari șanse să ajungi sus.

Cu bunătatea, cu bunul simț, cu diplomația nu ajungi nicăieri, decât foarte greu. Primează gălăgia, forma fără fond, tupeul nesimțit, până la „călcatul pe cadavre” pentru o funcție, un statut, sau orice altceva ce poate fi considerat sinonim cu succesul. Bunul simț este o piedică și îți poate pune bețe în roate. Dacă nu poți fi egoist măcar puțin, ai numai de pierdut. De mici pornim cu un set de valori care, într-o lume ideală, ne-ar ajuta să avem viața mult visată, dar ținând cont că nu trăim într-o lume ideală, este necesar să le adaptăm pe parcurs.

În țara în care vrei să moară și capra vecinului, în care ți-e ciudă că un prieten o duce mai bine decât tine, în care îi vorbești pe la spate pe cei care te consideră amic, în care numai ne plângem, dar ne e lene să facem ceva ca să (ne) fie mai bine, să crezi că bunul simț te va ajuta în viață este o utopie. Te ajută în cadrul familiei, unde ar trebui să fie refugiul cel mai drag, dar în jungla urbană mai greu…

Eu zic că, totuși, să nu ne pierdem bunătatea, ci să o prețuim și să o împărtășim cu cei care merită. Iar cu ceilalți, să fim rezervați. Nu răi, nu nesimțiți, ci mai rezervați. Să nu uităm să ne punem și pe noi pe primul loc, să impunem limite acolo unde este necesar, să mai spunem și „nu”, pentru că nimănui, în afara câtorva oameni foarte apropiați, nu îi pasă cu adevărat de problemele tale și nici nu trebuie să te aștepți la asta.

De Ziua Națională îi doresc României să se facă bine. Avem nevoie să ne facem bine, fizic, emoțional, cultural…