Dacă anul trecut încercam să vedem partea bună din nebunia ce înghițea într-un ritm amețitor întreaga planetă, acum parcă nici speranța, nici hazul de necaz nu mai ajută. 

Trăim în nesiguranță de foarte mult timp deja, iar asta nu are cum să nu aibă consecințe.

De câte ori povestesc cu cineva, fie prieteni, cunoștințe sau persoane de la job, aud cam tot același lucru, spus pe același ton. Ne-am pierdut bucuria de a trăi.

Deși de obicei e cu positive vibes pe blogul meu, asta nu înseamnă că neg realitatea sau că nu mă doare și pe mine ceea ce se întâmplă de aproape un an.

Mulți dintre noi suntem tot mai supărați, să nu spun chiar deprimați. Există o presiune pe noi cu care deși am învățat să trăim, tot ne apasă. Am zile în care uit efectiv că o mare parte din libertăți nu le mai am, în care uit că a trebuit să renunț la una din cele mai mari bucurii, și anume la călătorii, în care nu mă gândesc că este ilegal să te distrezi cu prietenii, că iei amendă dacă te bucuri de o zi specială alături de cei dragi, și că un inamic invizibil pândește la orice pas și ne poate băga în spital. Poate că uit, pentru moment, dar toate acestea sunt acolo, în subconștient, și ne rod pe dinăuntru.

Nu mai avem chef de nimic, zilele trec parcă pe repeat, aproape orice activitate se desfășoară acasă sau online. Mă consolez cu gândul că măcar mă pot plimba relativ în voie pe stradă și mai pot vizita câte un oraș vecin, dar nici asta nu mai e cum a fost. Mi-e dor de lucruri simple pe care le consideram banale. Să ies cu toți prietenii, să dansăm, să ne bucurăm de un concert sau de un eveniment fără panică, distanțare și litri de dezinfectant. Să ne vedem fețele, nu doar albastrul măștilor ce te duce cu gândul la spital, medici, viruși. Mi-e dor de normalitate, așa cum era bună, rea…

Joaca asta cu nervii noștri devine sufocantă. Chiar dacă momentan lucrurile se prezintă mai binișor și se discută chiar de redeschiderea școlilor în curând, multe voci spun că asta ar fi o greșeală care ne va băga în lockdown. Chiar dacă numărul cazurilor la noi a scăzut, citim ce se întâmplă în Europa și ne îngrozim. Oare asta ne așteaptă? DIN NOU? E prea mult… Știrile, numerele cu care suntem bombarbați zilnic, diverși „părerologi” și „specialiști” care mai de care mai „deștepți” ce doar propagă panica, acest subiect care deja a devenit o rană vie pe care se toarnă sare constant, ping-pong-ul cu relaxări și restricții, un sistem care nu face față acestei crize, nesiguranța zilei de mâine, frica de șomaj, de boală și multe altele sunt lucruri pe care mintea noastră le suportă tot mai greu. Deși eu sunt o city-girl, acum sincer aș vrea să plec undeva departe, la țară, la munte, fără TV, fără știri, să nu mai aud nimic de asta, pentru că pur și simplu e prea mult.

Am ajuns să cred că e nevoie de un efort supraomenesc să îți păstrezi optimismul și speranța în această lume tot mai urâtă. Dar ce altă soluție avem? Nu avem.

De citit oricum citeam și înainte, acum însă duc lipsa book club-ului nostru unde discutam lunar cu alți iubitori de lectură și dezbăteam deseori până târziu autori, cărți, idei. Sportul, gătitul sănătos acasă după rețete noi, cursuri pentru dobândirea unor noi aptitudini, scurte plimbări, câteodată un mall sau o ieșire distanțată la o terasă și așa… a mai trecut o lună.

Nu știu ce va urma, mi-e frică să sper că vom scăpa de situația aceasta până la vară deoarece nu vreau să fiu dezamagită, așa că încerc să iau fiecare zi așa cum e, să mă bucur ce tot ceea ce am și să nu uit că mereu după furtună se arată și soarele. Oricât de urâtă e furtuna.