Nu aveam de gând să scriu un articol pe tema asta, dar ţinând cont că aproape oriunde merg când vine vorba de acest subiect lumea mă întreabă şocată „tu NU mănânci carne? DE CE?”, am simţit nevoia să (mă) explic. 🙂

În primul rând, nu îmi place să fac reclamă la chestia asta, nu mă consider vegetariană, vegană, raw-vegană şi alte chestii, nu fac tam-tam pe facebook, nu arunc cu apă sfinţită pe cei cărora le place carnea, nu judec pe nimeni şi nu am luat această decizie pentru că e cool şi interesant, chiar nu e.

Iubesc foarte mult animalele, toţi care mă cunosc ştiu asta, dar nu sunt ipocrită şi recunosc că-mi plăceau anumite preparate din carne. Ca orice om normal, mai mâncam câte o „shaorma #cudetoate”, mici de 1 mai, un cordon bleu şi altele. Cu toate acestea, porcul nu prea mi-a plăcut niciodată.

Povestea mea cu carnea e destul de interesantă, dacă stau bine să mă gândesc. Când eram la grădiniţă şi aveam vreo 4 ani refuzam categoric să mă ating de carne şi duceam lupte cu bucătăresele care încercau să-mi bage chiftele pe gât, metaforic vorbind, bineînţeles. Nu îmi plăcea gustul şi cu asta basta.

Foarte greu am început să mănânc carne, pe la 6 ani parcă, când au reuşit ai mei să mă convingă cu şniţelul (pesmetul şi ouăle mai tăiau din gust, iar aşa am început s-o tolerez).

De atunci şi până anul trecut am mâncat constant, dar puţin. La micul dejun câte un pic de şuncă sau salam, iar la prânz cam orice, nu prea comentam decât la carnea fiartă pe care am detestat-o mereu.

Până într-o zi pe care şi acum încerc să o uit, când am ajuns la performanţa de a face criză de fiere de la mirosul de carne de porc. Nu, pe bune, chiar asta am păţit. Afară erau 38 de grade, eu găteam friptură de porc, iar această combinaţie de miros de carne semi-crudă semi-fiartă şi căldură sufocantă a fost un dezastru pentru ficatul meu. Nu are rost să spun ce a urmat, cert este că nu m-am mai atins de carne de porc de atunci, până anul acesta când am păţit fix acelaşi lucru, însă de data asta nu a fost doar de la miros, ci şi de la „gustat”. O fi autosugestie, o fi ghinion, sunt eu sensibilă..nu ştiu, cert este că nu îmi face bine.

La pui am renunţat treptat pentru că a început să nu-mi mai placă absolut deloc. Dar nu sunt radicală, dacă am poftă o dată la câteva luni, o să mănânc, dacă nu, e perfect şi fără.

În ceea ce priveşte peştele şi fructele de mare, acestea le-am mâncat doar în concediu şi în cantităţi mici, iar cele congelate de la noi nu prea mă tentează deloc.

După mai multe analize şi auto analize, după ce unii medici mi-au zis că într-adevăr carnea mie îmi face rău, am descoperit un lucru chiar interesant. În timp ce aproape că mă blamam că sunt prea sensibilă, iar alţii pot mânca orice, am aflat că persoanele cu grupa sanguină B (ca mine) au un anumit grad de intoleranţă la carne, în special la cea de porc, care le poate provoca reacţii urâte. Aşa că am renunţat să mă lupt cu morile de vânt, dacă nu îmi pică bine nu am de ce să forţez lucrurile.

Să nu mai vorbesc de eterna frază „da` atunci trăieşti numai cu frunze??”…da, pentru că în afară de carne există numai frunze. Serios acum, există milioane de reţete foarte faine (cu ocazia asta am învăţat să gătesc mai multe chestii) care nu conţin carne şi sunt şi săţioase. Eu nu am renunţat la ouă şi lactate, deci există o gamă foarte largă de fructe, legume, brânzeturi, paste, cereale, prăjituri etc etc pe care le pot mânca. Aşadar, nu, nu trăiesc cu frunze :).

În încheiere trebuie neapărat să menţionez că de când nu mai sunt „carnivoră” stomacul meu e mult mai fericit, am mult mai multă energie şi nu mă îmbolnăvesc aproape niciodată.

Fiecare e liber să mănânce ceea ce îi place, că e carne, că-s legume, dar când e vorba de sănătatea noastră, atunci merită să acordăm o mai mare atenţie alimentaţiei. Ah, şi să nu uităm să mai citim şi eticheta din când în când, eu am rămas mută când am văzut că multe tipuri de mezeluri conţin un colorant roşu care se face dintr-o specie de gândac, asta pe lângă cocktail-ul de substanţe cancerigene…just saying.