Țin minte perfect că anii copilăriei mele au fost marcați de bucuria, exaltarea chiar, cu care așteptam Paștele și Crăciunul. Nu existau momente mai fericite ca acelea în care știam că a doua zi dimineața va veni Iepurașul sau Moș Crăciun. Aveam fluturi în stomac de emoție și abia puteam adormi. Ce vremuri frumoase…
Mi se părea fascinant cum un iepuraș atât de mic poate să facă înconjurul lumii, la fel ca Moș Crăciun, și să ducă daruri la copiii cuminți. Iar eu mereu eram cuminte!
În prima zi de Paști, mă trezeam mai devreme decât de obicei și fugeam direct în pijamale să verific cuibușoarele (de obicei aveam două) și să văd ce mi-a adus iepurașul. Nu-mi explicam cum avea el timp să vopsească toate ouăle și să le aranjeze frumos în cuib, să aducă dulciuri și cadouri.
Mă bucuram foarte mult de jucării, dar parcă mai mult de ideea că există aceste creaturi supranaturale, cu puteri magice, iar singurul lor scop e să-i facă pe cei mici fericiți. Nu se compară cu nimic perioada în care credeam în ele. Și sunt recunoscătoare părinților mei că au făcut tot posibilul să-l facă pe iepuraș și pe Moșu` cât mai credibili. La fel voi face și eu cu copilul meu când va veni vremea.
Era o încântare pentru suflet să am convingerea că m-am purtat atât de frumos în timpul anului încât nu m-au uitat și m-au recompensat. Iar când eram exemplar de cumințică primeam câte o păpușă Barbie cum vedeam prin reclamele de pe Cartoon Network. Eram în al nouălea cer.
Cu toate acestea, nici când am fost mică nu am fost un copil răsfățat sau răzgâiat care să urle dacă nu primește ce vrea. Am înțeles când nu s-a putut și m-am bucurat foarte mult când s-a putut. Dar nu am dus niciodată lipsă de nimic. Poate singurul regret material sa zic așa, pe care-l am, e că n-am avut Barbie cu cal 🙂 (de mică aveam o pasiune pentru căluți și ponei).
Am amintiri de neprețuit legate de acea perioadă din viața mea și rețin foarte bine și când vraja s-a rupt și am aflat adevărul despre iepuraș și Moș Crăciun. Era un secret pe care trebuia să-l țin pentru mine deoarece alți copii de vârsta mea încă credeau în ei.
Cu timpul, sărbătorile și-au mai pierdut din farmec, ceea ce e și firesc când devii și tu la rândul tău un iepuraș sau Moș Crăciun pentru rude și prieteni. Să nu mă înțelegeți greșit, ador să fac cadouri, îmi dă o stare foarte faină și chiar le dăruiesc din suflet, dar nu o poți compara cu anii copilăriei când totul era învăluit în mister și magie.
Cu cât înaintăm în vârsta parcă nu ne mai bucurăm de lucrurile mici, ci vrem tot mai multe lucruri valoroase, de lux, de firmă, ba le și spunem celor care ne iau cadouri ce ne dorim, iar astfel surpriza este egală cu zero. Deși, de multe ori, poate e mai bine să spui ce vrei, decât să primești ceva complet inutil pentru care trebuie să zâmbești forțat și să spui că-ți place. E ca și cum ai scrie o scrisoare iepurașului de Paști sau lui Moș Crăciun, atâta că o spui direct, în față, celui care va juca acest rol de sărbători :).
Regret că s-au dus atât de repede anii copilăriei. Când ajungi un tânăr adult sau adult în toată regula, Paștele devine un fel de „am două-trei zile libere în care trebuie să mă văd cu toate rudele, să mănânc vreo 20 de porții de mâncare și 35 de feluri de prăjituri, să vopsesc ouă, poate fac și eu prăjituri, să fug să iau cadouri, asta dacă am bani după ce mi-am plătit facturile și cheltuielile etc.”. Trist, dar adevărat.
Nu spun că acum nu ne mai bucurăm de el, ci că s-a transformat în altceva. E cursul firesc al vieții. Mai am și acum o urmă din entuziasmul de demult când știu că a doua zi e sărbătoare, că am ocazia să-i văd pe toți cei dragi laolaltă și să le aduc un zâmbet pe buze cu un cadou drăguț, dar mi-e dor de ce a fost.
Se spune că atunci când ai copiii tăi, practic crești și copilărești din nou cu ei. Sper să fie adevărat peste câțiva ani când voi avea și eu un micuț. Să fac pe Moșu` sau pe iepurașul și să-i văd pe chip uluirea și bucuria sinceră, de copil care crede că o creatură cu puteri supraomenești îl iubește și vine la el în fiecare an cu cele mai frumoase daruri.