Inițial, ideea unei drumeții destul de lungi și despre care am fost avertizată că s-ar putea să fie dificilă pentru mine, m-a speriat.

Apoi, în stilul meu caracteristic de berbec, m-am aruncat cu capul înainte și am zis ce-o fi o fi.

Menționez din capul locului că sunt o ființă de apartament, genul de mâță domestică, care devine mai sălbatică doar pe la festivaluri sau când e vorba de distracție. Deci, îmi place mult natura, o iubesc, dar efortul prelungit și dormitul într-un loc cu baia sub cerul liber mai mult de 2-3 zile nu e chiar ceva ce aș numi vacanța ideală.

Cu toate acestea, am mai fost și cu cortul și mi-a plăcut, Poiana Glăvoi din Padiș fiind un loc unde m-aș mai întoarce.

Deci, combinând aceste aspecte cu cel al dublei mele hernii de disc care m-a ținut la pat acum 3 ani și jumătate, puteau rezulta într-un weekend dezastruos. Dar nu a fost așa.

Mi s-a dovedit din nou că atunci când nu-ți faci planuri, iese cel mai bine. Chiar foarte bine.

Mi-am asumat faptul că voi merge aproape 6 km NUMAI în urcare, prin Munții Retezat, pentru a ajunge la Cabana Gențiana, binecunoscută de toți montaniarzii. Mi-am asumat că nu mă voi putea întoarce din drum, deoarece trebuia să ne ținem de grupul cu care am fost. Mi-am asumat că indiferent de cât de rău mă va durea, va trebui să avansez. Iar cu această mentalitate am pornit la drum.

Sigur că cei cu experiență vor spune că acest traseu este o mică plimbare prin parc, ok, dar pentru mine nu e așa. Oamenii sunt diferiți și trebuie să ne acceptăm cu plusurile și minusurile fiecăruia, iar cei care încearcă să-și depășească limitele ar trebui apreciați pentru asta.

Am plecat sâmbătă spre Cârnic, unde am lăsat mașinile. De acolo, am luat-o la pas, iar pentru mine au început primele emoții. Eram echipată corespunzător, bocanci de iarnă, tot tacâmul.

Primele care ne-au întâmpinat au fost brândușele, covoare întregi de mov se întindeau pe marginea drumului.

Am rezistat destul de bine până când am dat de tot mai multă zăpadă. Afară strălucea puternic soarele, iar zăpada ajungea până peste glezne. Puteai sta în tricou în timp ce la fiecare pas riscai să te afunzi cu piciorul în stratul alb.

Când am început să simt primele dureri de spate nu m-am speriat, ci mi-am spus tot drumul că trebuie să ajung până la cabană și că asta este. Și că voi ajunge. Încet, cu pauze, cu răbdare.

Și am ajuns! După câteva ore, nici nu mai știu câte au fost, de drum prin pădure și pe lângă un pârâu, am văzut faimoasa cabană Gențiana despre care auzisem atâtea povești și pe care, după diagnosticul primit, eram convinsă că nu o voi vedea niciodată. Partea cea mai bună? Spatele nu m-a durut aproape DELOC!

Traseul este frumos, am oprit la cascada Lolaia care este foarte spectaculoasă și unde se ajunge foarte ușor, se coboară pe niște trepte din lemn.

Ajunsă la cabană, sincer, nu mi-a mai păsat de nimic și m-am trântit direct într-unul din cele vreo 40 de paturi din mansardă, deoarece toți mușchii îmi pulsau. Dar eram foarte mândră de mine. În urmă cu trei ani și o plimbare de 10 minute era o provocare dureroasă…

Am respirat aer curat, m-am relaxat, am admirat măreția munților care înconjurau cabana și am băut câteva ceaiuri calde, ceaiuri a căror veste s-a dus de departe că ar fi cele mai bune. Și chiar sunt!

Jurnalista din mine a trebuit să stea de vorbă puțin cu cabanierul, pentru a afla câte una alta despre acest loc. Domn Petre mi-a spus că Gențiana a fost construită în anul 1965, iar timp de mai mulți zeci de ani a funcționat ca refugiu. Din anul 1997 însă, a intrat în circuitul turistic ca și cabană. Ea face parte din Montan Club „Floarea Reginei”, care este un ONG înființat în zona Valea Jiului.

El a mai povestit că cei mai mulți turiști vin iarna, în perioada decembrie – martie și vara, din iunie până în septembrie. Nu sunt puțini nici cei care vin din străinătate pentru a vedea măreția Carpaților. De asemenea, din păcate nu există sponsorizări, singurii care aduc un venit fiind turiștii, bani care merg pe reparații, întreținerea cabanei etc.

I-am mulțumit pentru găzduire, i-am urat spor la muncă și sănătate, și am pornit din nou la drum. Mă aștepta o coborâre de vreo 7 km, deoarece am mers pe un drum mai ușor, dar ocolitor.

Deci, chiar dacă nu m-am încadrat eu 100% în peisaj, având o revistă Cosmo după mine :)), și chiar dacă mi-a luat mult mai mult să fac traseele decât celorlalți, eu mă bucur de reușita mea, pentru că rețin perfect momentele când și să cobor până jos la bloc era o provocare, iar acum mă simt mult mai bine și pot să fac lucruri de care nu credeam că sunt în stare.

Îmi doream de mult să ajung în Retezat, iar acum, după ce am fost, pot spune că este una din zonele cele mai frumoase din țară, unde vreau să mă întorc și într-o vară :).