Acesta este cel mai greu articol pe care l-am scris vreodată. Și nu greu în sensul de dificil, ci datorită semnificației pentru mine.

Tot globul trece prin clipe extrem de apăsătoare, clipe care deja se transformă în luni de zile. Știrile alarmiste, izolarea forțată și frica pentru ziua de mâine ne afectează pe toți într-o măsură mai mică sau mai mare. Și să pierzi un om drag în aceste timpuri, este aproape insuportabil.

Momentul despărțirii de bunica mea era ceva de care îmi era foarte, foarte frică, deja de mult timp. Știam că se va întâmpla cândva, dar mă bucuram că deși trecuse de 90 de ani frumoși, încă se simțea binișor.

Cele două bunice m-au crescut alături de părinți și au fost o parte foarte importantă din viața mea. Bunica paternă, Ana, s-a dus în Rai la 77 de ani, chiar de Sf. Ana, în 2002, pe când eu aveam doar 12 ani. Șocul de atunci îl rețin și astăzi, încă foarte bine, din păcate. Mesele îmbelșugate, prăjiturile, poveștile, amintirile de când îmi cosea hăinuțe pentru Barbie, înțelepciunea și iubirea ei vor rămâne cu mine pentru totdeauna. Îmi pare rău că eram doar un copil când a plecat și poate nu am apucat să povestesc cu ea tot ce mi-aș fi dorit…

De atunci am rămas cu o singură bunică, tot Ana, din partea mamei, pe care o alintam „nagyi” (buni în maghiară). Am fost foarte norocoși să o avem cu noi până la 92 de ani, care este aproape un secol de viață de om. Bunicul a murit în 1993, iar pe bunicul patern nu l-am cunoscut, din păcate.

Bunica a trăit Al Doilea Război Mondial, perioada comunistă, Revoluția, până și pandemia din 2020, cu care noi încă ne luptăm. A văzut multe și a suferit multe, printre care și pierderi dramatice ale fraților și soțului. Dar știți cum era ea? Nu s-a plâns niciodată de nimic.

 

Pe lângă sutele de amintiri și de fotografii, am rămas cu lecții și „daruri” extrem de valoroase de la ea, precum și de la cealaltă buni.

În primul rând, partea corpului meu pe care o iubesc cel mai mult, e moștenită de la ea, de aproape toată familia. Frumoșii ei ochi verzi, pe care i-am văzut ultima dată chiar cu o zi înainte să își ia rămas bun de la noi și care a fost cel mai greu moment din viața mea. În ochii mei va fi mereu o parte din ea.

Verile petrecute la ea cu prietenii în fața blocului și în grădină, primul brad de Crăciun la al cărui împodobire am participat vreodată a fost la ea, și a fost totul magic, deoarece am găsit o scrisoare „de la Moșul” pe balcon în care ne ruga să facem noi bradul anul acela deoarece el era foarte ocupat cu livrarea cadourilor, cărțile de rețete pentru copii din care alegeam împreună ce să gătim (îmi amintesc perfect un tort de morcovi), fotografiile frumoase pe care le făcea, artă pentru care avea o pasiune, când m-a învățat să tricotez, poveștile și grija ei și multe, multe altele…

Dar, cel mai important lucru pe care l-am admirat mereu la ea este acesta: Acceptarea totală a ceea ce se întâmplă. A fost mereu o femeie puternică, până în ultima clipă. Deși îi era greu, nu s-a plâns de nimic, a acceptat cu seninătate cursul firesc al vieții. A avut și o stare de sănătate foarte bună, inclusiv până la o vârstă foarte înaintată. Țin minte cum pe vremuri mergea foarte mult pe jos, făcea acasă în fiecare dimineață fără excepție, exerciții de înviorare, nu avusese probleme cu inima, doar genunchii o mai supărau. Doar când trecuse de 90 de ani a început să îi fie tot mai dificil din această cauză.

Ea știa ce urmează, iar când am văzut-o ultima dată a mai avut cu greu putere să se bucure de floricelele pe care i le-am dus și m-a luat de mână, nu voi uita niciodată asta, iar rana din inima mea se va vindeca foarte greu. A doua zi, de Paștele Catolic, pe care mereu îl sărbătoream împreuna, s-a stins… Știam și am simțit că va urma, dar nimic nu te pregătește pentru așa ceva, nimic. Încă nu îmi vine să cred că nu mai e, că nu îi mai văd zâmbetul când o vizitez, că nu îi voi mai vedea bucuria de câte ori îi duc flori, deoarece iubea mult florile, pur și simplu mi se pare ireal și groaznic de trist… Dar ea a acceptat că viața se termină și a plecat împăcată, cu cei dragi alături și în gând. Bunica mea a plecat la doar 5 zile după ce sora sa, Margareta, în vârstă de 91 de ani și care trăia în Germania, s-a stins și ea… surorile au mers în Rai, împreună.

Am condus-o pe ultimul drum în cerc restrâns, așa cum restricțiile o impun, cu promisiunea că îi voi duce mereu flori frumoase când vom fi din nou liberi.

Ea a trecut prin greutățile vieții senină, cu siguranța că vor veni și zile mai bune. Nu se stresa, nu se îngrijora fără motiv, ci știa că „trece și asta”, iar când s-a apropiat clipa despărțirii, a acceptat-o, deși pentru noi a fost și este tare, tare greu.

Cei care mai aveți bunici, bucurați-vă de ei, acum nu îi puteți vizita, dar îi puteți suna, iar când scăpăm de pandemie, duceți-le câte-o floare, nimic nu e mai important decât iubirea lor pentru voi, deoarece nu știți cât timp mai puteți să îi aveți aproape.

Nu vă vom uita niciodată, buni și nagyi!

 

Foto principală: Unsplash