M-am gândit mult la articolul acesta înainte de a-l scrie, iar acum consider că ar fi un moment bun.

Luni a fost ziua mea de naștere și, la fel ca în fiecare an, am avut același feeling ca la Revelion. În sensul că e un nou început, dar e mult mai personal.

La final de decembrie ciocnim toți câte un pahar (sau mai multe) de șampanie și ne promitem nouă înșine că anul ce tocmai începe vom slăbi, vom introduce avocado în dietă pentru că am citit noi prin reviste că are grăsimi sănătoase, că vom scoate abonamentul acela de sală de la naftalină, că vom fi mai buni, mai productivi etc.

Nu e nici un secret faptul că aceste dorințe sau planuri se duc pe apa Sâmbetei înainte să apuce să apară primii ghiocei…

În schimb, de ziua mea de naștere mereu simt nevoia să fac un fel de retrospectivă a propriei mele vieți.

Prin ianuarie mă gândeam că parcă nu am realizat chiar foarte multe lucruri până la această vârstă, după ce am început să mă compar, inevitabil, cu ceea ce mi se afișa pe News feed sau pe Instagram de către alții care par să le aibă pe toate. Iar apoi mi-am tras metaforic două palme și mi-am spus că tocmai eu, care „predic” împotriva comparațiilor virtuale, să cad în această capcană? Și mi-am revenit.

Acum, la 29 de ani și două zile, pot spune că sunt mândră de ceea ce am realizat. În urmă cu 15 ani cu siguranță nu aș fi visat nici o clipă că voi ajunge aici.

Pe atunci, eram convinsă că părerea mea nu contează, deoarece nu eram nici cea mai populară nici cea mai wow din nici un punct de vedere, în afară de faptul că învățam bine și eram cuminte. Mă pierdeam în mulțime. Mă uitam în clasa a IX-a la fetele care participau la Balul Bobocilor și le admiram cu o urmă de amărăciune în suflet…„Eu nu voi fi niciodată așa. Eu nu voi arăta niciodată așa” – cam asta era placa din capul meu.

Nu aveam curajul să ies în față din cauza unui simț al ridicolului extrem de puternic și de groaza de ce va spune lumea. Și mă înroșeam foarte rău.

La ceva însă eram bună. La scris și la bancuri. Toți mă știau ca „fabrica de bancuri” deoarece nu doar le recitam, ci le și „jucam”. De aici până la teatru nu a fost decât un singur (mare) pas.

Cu tot cu stima de sine scăzută și cu groaza de a nu mă face de râs, am jucat pe scenă în fața a sute de oameni, atât în orașul meu, cât și în străinătate. Nu arătam perfect, nu eram cea mai bună la actorie, dar îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam. Atât de mult încât mi-am făcut propria trupă de teatru cu colegii din liceu și am jucat o vreme bună piese pe care le-am scris și le-am regizat eu, iar aceea a fost probabil printre cele mai fericite perioade din viața mea.

Am reușit să slăbesc, mai ales din motive ce țin de sănătate, iar bazele încrederii în mine au început să se clădească încet, dar sigur.

Am ajuns și eu pe scenă, la fel ca fetele frumoase și populare care participau la Balul Bobocilor. Nu am luat premiu de Miss, dar am făcut săli întregi de oameni să râdă și să se simtă bine, jucând roluri în comedii, iar asta mă făcea fericită. Euforia de dinainte și de după spectacole o rețin și acum. Am avut curaj să ies în față, și a fost mai bine decât mă așteptam.

La mult timp după ce am lăsat în urmă teatrul a trebuit să-mi reclădesc încrederea din temelii, după ce a fost dărâmată de mai multe ori în urma unor situații mai puțin plăcute. Iar eu, cum încă învățam să mă cunosc și să mă apreciez, eram vulnerabilă. Dar cu timpul am învățat lecții prețioase.

Acum, la 29 de ani, m-am jucat de-a fotomodelul de două ori în ultima lună, dar recunosc că înainte de fiecare ședință foto m-am simțit stânjenită și puțin panicată. „Ce-o să zică lumea?”… chiar, ce o să zică? Și de ce contează asta?

Îmi place să fac poze frumoase și artistice, iar pentru asta nu scrie nicăieri că trebuie să fiu perfectă. Nu sunt și accept asta, după ani în șir în care am stat la margine. Să avem grijă de noi și să ne prețuim e un job 24/7 , care nu are vârstă de pensionare.

Fata care stătea mereu la margine a ieșit în față, își asumă pasiunile, face ceea ce îi place, împărtășește pe un blog bucăți din sufletul ei și știe că indiferent de ce va fi, încrederea în ea a devenit de nezdruncinat. A durat ani de zile, dar temelia e puternică de data asta.

Vocea fiecăruia merită să fie auzită, chiar și a mea.

Mulțumiri maxime pentru: Lavinia Bodea Photography (foto principală) și Anca Visual (foto final articol)

Outfit: Beatrice Gale   Make up: Felicia Elena